De mai bine de patru decenii, Nichita Danilov provoacă permanent critica literară românească. Masivă şi foarte densă, Omul din eprubetă este una dintre acele cărţi care se cer recitite. La fel ca în romanele poliţiste, o mulţime de idei, nuanţe, aluzii pot trece neobservate într-o primă instanţă, dar vor deveni evidente odată cunoscut ansamblul. Sensul fiecărei fraze poate fi pătruns în profunzime dacă este citită în haloul exclamaţiei finale: „Nimic pe lumea asta nu-i cum ar trebui să fie. Nici viaţa şi nici moartea. O, Doamne, iartă dragostea şi neputinţa mea!”.

În prezentarea de pe coperta a patra, semnată de Adrian Alui Gheorghe, se vorbeşte de un „roman total”, „o distopie luxuriantă, satirică”. Este, de fapt, o amplă, profundă şi tensionată reflecţie despre umanitate, căreia diversele, ingenioasele şi, cel mai adesea, ludicele „soluţii epice” îi servesc drept mijloace de comunicare, într-o manieră cât mai fluentă şi mai plăcută. I se poate spune, convenţional, roman, dar i se potriveşte şi denumirea care apare, la un moment dat, în derularea poveştii, aceea de „magmă literară”.

Naratorul este „un mormoloc, care, uzând de potenţele cronovizorului, a căpătat o existenţă iluzorie”, un locuitor al nebuloasei Andromeda, migrat în Iaşiul contemporan. Călătoria sa în spaţiu reprezintă şi o regresie temporală: cel care în altă galaxie era sufleor la teatru ajunge pe Terra ca embrion în laboratorul unui medic preocupat de inseminarea artificială. Cronovizorul, „prin intermediul căruia erau captate imagini din trecut sub forma unor holograme”, este aparatul pe care formaţiunea microscopică îl foloseşte pentru a-şi „relua” viaţa din nebuloasă – timpul este relativizat într-atât încât viitorul apare ca trecut – şi pentru a se insinua printre noi. Experienţele sale sunt diverse, ajungând până la o bizară şi periculoasă apropiere de însuşi preşedintele ţării. Nu lipsesc referinţele, uneori grave, alteori ironice, la aspecte din realitatea epocii noastre. Frecvent, dar niciodată ostentativ, sunt trimise săgeţi în direcţia corectitudinii politice („cu viteza unei morişti ce se învârte în bătaia vântului, yin devine yang şi viceversa”).

Distopie în formă, scrierea este o anti-distopie în fond. Personajul-narator vine dintr-o lume în care nimeni nu se mai miră „că în eprubetă nasc copii”, din care „Mântuitorul a dispărut cu totul”, iar „credinţa a pierit de mult”. Acolo, se „multiplică la infinit acelaşi tip de individ, posedând acelaşi tip de personalitate, după un standard unic”. Aici, se află în căutarea normalităţii, a umanităţii pierdute, deşi are surpriza de a sesiza un stadiu incipient al procesului de dispariţie. Cei mai mulţi dintre colegii săi de laborator, încă în fază experimentală, sunt „embrioni produşi în serie”. El are şansa de a rămâne „excepţia care întăreşte regula”, de a „întruchipa personalităţi multiple”. Esenţa umanităţii rezidă tocmai în diversitatea, interioară şi exterioară, a fiecărui individ, dispărută în nebuloasă, dar care mai are încă şanse la noi. Marele pericol îl reprezintă fetişizarea raţiunii, nimic altceva decât „o pojghiţă subţire ce înconjoară fiinţa umană, inducând-o în eroare”.

În nebuloasa Andromeda, în care „Urmuz era la mare cinste”, Freud era banalizat (existau „tot felul de Freudzi specializaţii în diverse meserii, inclusiv Freudzi strungari, Freudzi sudori...”) şi se practica autopsihanaliza, posibilă tocmai pentru că oamenii erau dramatic simplificaţi. Cel ajuns pe Pământ profită de lumea încă normală pentru a afla cât mai multe despre complexitatea umană. Încearcă asta inclusiv prin sine. Astfel, eprubeta, asociată în general cu sinteza, devine şi un simbol al descompunerii sau, mai pretenţios, al deconstrucţiei.

Prin mesajele transmise, Omul din eprubetă poate fi etichetat drept o scriere emblematică pentru ceea ce omenirea a trăit în ultimii ani. La lansarea volumului, Nichita Danilov chiar aprecia că „e, cumva, timpul omului din eprubetă”, că, într-un viitor nu prea îndepărtat, „eprubeta va fi aproape generalizată”, interpretându-şi propriul demers literar ca pe o pledoarie pentru păstrarea diversităţii umane, pentru combaterea şabloanelor, a matriţelor, a tot ceea ce poate duce la uniformizare.